Pentru un moment mă regăsisem în zâmbetul tău, în tine. Dar acum realizez că m-am rătăcit și mai mult. Am crezut că ceea ce te definește pe tine sunt eu, iar ceea ce sunt eu ești tu. Credeam că lunga mea căutare a luat sfârșit. Dar se pare că m-am înșelat. Nu ești decât unul dintre acele indicatoare puse cu sus-ul în jos. În loc să mă îndrumi m-ai afundat și mai mult în noroi. M-ai dat speranțe și acum mi-ai tăiat toate funiile de care mă agățasem cu disperare să nu cad. Acum cad in gol. Nu mă găsesc. M-am pierdut din nou și nu știu unde să mă mai caut. Te-aștept să mă salvezi. Din nou. Dar de data asta definitiv. Ajută-mă să mă regăsesc în mine. Sau dă-mi măcar un indiciu, să știu ce să caut. Nu știu ce sunt, cine sunt și care e rostul meu. Tot ce știu este că am nevoie de fericire ca să trăiesc. Caut fericirea. Mă ajuți s-o găsesc? Mă ajuți să mă găsesc?
PS. Tu știi cine ești?

Privirea nopții mă apasă. Cad spre infinit. Mă pierd în valurile disperării. Aud șoaptele vântului. Mă cheamă spre el, spre etern. Văd marginea prăpastiei. Să sar, să nu sar? Să mă feresc de destin, de necunoscut? De o lume nouă? Sau mai bine să rămân în lumea mea mizeră? Să trăiesc doar cu gândul unui mâine mai bun. Să visez doar la clipe mai luminate, la vise feciorelnice. Aud muzica ploii cum mă cheamă. Neantul mă așteaptă. Dar refuz să pășesc. Refuz să fac pasul ce-mi poate schimba viața mediocră. Mi-e frică de schimbare. Dar jumătate din mine cere cu disperare căderea, prăbușirea de pe stâncă. Jumătate din mine vrea schimbarea. Vrea să cunoască abisul și misterul său. Nu-i pasă de necunoscut. Nu-i pasă de marele întuneric ce pândește după colț. Îi pasă doar de ea și privește doar înainte. Înainte, adică în jos. Dar cealaltă jumătate? Oare nu e destul de bună viața asta pentru ea, pentru mine, pentru noi? De ce să tind spre mai mult? Mai mult înseamnă automat mai greu, mai tainic, mai imprevizibil. De care parte să ascult? Să mă arunc de bună voie în valurile nebuniei sau să stau cuminte pe țărmul prostiei? Până soarta mea va fi hotărâtă, până mintea mea va hotărî, până unalta sunt blocată între două lumi. Lumea curentă și destin, între gheață și foc, între trandafiri și fum. Nu traies în niciuna din lumi. Trăiesc la granița celor două. E bine, dar în curând nu va mai fii graniță. Încotro să pășesc? Aud muzica neantului cum mă cheamă. Un cântec dulce melodios. Promite bucurie. Dar oare nu-i minciună? Nu-i gând ascuns? O ipocrizie? În același timp aud susurul cuminte al întunericului din care vin. Nu pot hotărî.
Mă atrage din ce în ce mai mult absurdul negru, neantul din fața mea, dar simt că sunt legată de lumea mea, lumea umană de care m-am săturat.
Vreau libertate, nu mai vreau falsitate și prostie…

The Fray – You Found Me

Cine sunt eu? Sau ce sunt eu? Nu sunt decât un om ca oricare altul. Doar un om si nimic mai mult. Dar totul începe așa. Un nimeni, un nimic. Dar cine vreau sa fiu eu? Vreau sa fiu Omul. Nu un om oarecare. Vreau sa fiu sensul vieții pentru mine. Vreau sa fiu viața. Apa și pământul; aerul și focul; lumina și întunericul.
Totul începe prin nimic. Nimicul însuși începe prin nimic. Iar apoi devine totul. Vreau totul, mai puțin trupul. Vreau ca tot ce e spiritual să-mi aparțină. Vreau posesiune imaterială. Și mă întreb: ce vreau defapt?
Nu mi-e frică de rău pentru că răul nu există. E doar absența binelui. Nu mi-e frică de întuneric pentru că întunericul nu există. E doar absența luminii. Și ce există? Și ce este?
Și caut un răspuns; dar care este întrebarea?

Spunea Brâncuși „ Când nu mai suntem copii, suntem deja morți”. Într-adevăr, totul se sfârșește într-un fel odată cu copilăria. Viața e un joc. Și cine se pricepe mai bine la joacă decât un copil? Nu, nu putem rămâne fizic copii. E imposibil. Dar mintea noastră poate. Asta nu înseamnă să nu recunoști viața și responsabilitățile ei. Trebuie să știi să gândești probleme de „om mare” cu minte de copil. Căci mintea copiilor este cea mai pură, cea mai sinceră și cea mai curioasă. Iar aceste trei calități pot fi esențiale în rezolvarea problemelor de zi cu zi. Curiozitatea nu strică. Cel puțin curiozitatea copilăriei. E bine să fi curios să descoperi. E sunt curioasă să descopăr cum funcționează Lumea. Ce e cu noi oamenii pe Pământ? O întrebare la care oamenii vor căuta mulți ani de acum încolo răspuns și probabil nu-l vor afla vreodată. Dar, poate, punându-se în mintea unui copil se vor apropia mai mult de răspuns. Răspuns. Ce e defapt răspunsul. Întreaga noastră viață se desfășoară în căutarea unui răspuns. Sau în căutarea fericirii. E tot una. Răspunsul ne aduce fericire. Întreaga noastră existență, acest joc de teatru pe scena Lumii nu este decât o continuă alergare după idealuri. De ce alergăm mereu după imposibil? Probabil e de vină „imposibilul” în sine. Suntem cumva atrași de imposibilitate și de tot ceea ce ne e restricționat…

Ce repede trece timpul! Unde se grăbește? Dacă oricum timpul e infinit, de ce aleargă în continuare. Oricum nu va avea vreun sfârșit. Sau oare va avea?… M-am trezit într-o zi că nu mai sunt copil, că nu mai gândesc ca un copil. Am început să realizez că există lucruri mai important; că nimeni nu poate scăpa de responsabilități. Am început să cred doar în realitate și rațiune. Imaginația a devenit doar o unealtă de desfătare a minții, căci visele nu mai sunt toate realizabile. Mi-am pierdut veselia pe drumul vieții. Mintea mea refuză ca eu să mai fiu tratată ca un copil neajutorat și îi dau dreptate. Vreau să demonstrez că mă pot descurca și singură. Vreau libertate, dar mi-e frică de această libertate. Mi-e frică că, prin această libertate, mă autolimitez. Ce ciudat! Însăși libertatea e o responsabilitate! Nu vreau să rănesc pe nimeni și nimic, dar uneori aceasta este singura cale pe care eu pot înainta. Încerc să nu regret nimic din ceea ce fac, deoarece regretele mă vor abate din drumul meu și o voi lua pe un drum greșit. Regretele aduc tristețe, iar eu caut fericirea. Tudor Chirilă spunea: „Fericirea nu se atinge niciodată, dar în căutarea ei merită să alergi toată viața”.