Pentru un moment mă regăsisem în zâmbetul tău, în tine. Dar acum realizez că m-am rătăcit și mai mult. Am crezut că ceea ce te definește pe tine sunt eu, iar ceea ce sunt eu ești tu. Credeam că lunga mea căutare a luat sfârșit. Dar se pare că m-am înșelat. Nu ești decât unul dintre acele indicatoare puse cu sus-ul în jos. În loc să mă îndrumi m-ai afundat și mai mult în noroi. M-ai dat speranțe și acum mi-ai tăiat toate funiile de care mă agățasem cu disperare să nu cad. Acum cad in gol. Nu mă găsesc. M-am pierdut din nou și nu știu unde să mă mai caut. Te-aștept să mă salvezi. Din nou. Dar de data asta definitiv. Ajută-mă să mă regăsesc în mine. Sau dă-mi măcar un indiciu, să știu ce să caut. Nu știu ce sunt, cine sunt și care e rostul meu. Tot ce știu este că am nevoie de fericire ca să trăiesc. Caut fericirea. Mă ajuți s-o găsesc? Mă ajuți să mă găsesc?
PS. Tu știi cine ești?

Privirea nopții mă apasă. Cad spre infinit. Mă pierd în valurile disperării. Aud șoaptele vântului. Mă cheamă spre el, spre etern. Văd marginea prăpastiei. Să sar, să nu sar? Să mă feresc de destin, de necunoscut? De o lume nouă? Sau mai bine să rămân în lumea mea mizeră? Să trăiesc doar cu gândul unui mâine mai bun. Să visez doar la clipe mai luminate, la vise feciorelnice. Aud muzica ploii cum mă cheamă. Neantul mă așteaptă. Dar refuz să pășesc. Refuz să fac pasul ce-mi poate schimba viața mediocră. Mi-e frică de schimbare. Dar jumătate din mine cere cu disperare căderea, prăbușirea de pe stâncă. Jumătate din mine vrea schimbarea. Vrea să cunoască abisul și misterul său. Nu-i pasă de necunoscut. Nu-i pasă de marele întuneric ce pândește după colț. Îi pasă doar de ea și privește doar înainte. Înainte, adică în jos. Dar cealaltă jumătate? Oare nu e destul de bună viața asta pentru ea, pentru mine, pentru noi? De ce să tind spre mai mult? Mai mult înseamnă automat mai greu, mai tainic, mai imprevizibil. De care parte să ascult? Să mă arunc de bună voie în valurile nebuniei sau să stau cuminte pe țărmul prostiei? Până soarta mea va fi hotărâtă, până mintea mea va hotărî, până unalta sunt blocată între două lumi. Lumea curentă și destin, între gheață și foc, între trandafiri și fum. Nu traies în niciuna din lumi. Trăiesc la granița celor două. E bine, dar în curând nu va mai fii graniță. Încotro să pășesc? Aud muzica neantului cum mă cheamă. Un cântec dulce melodios. Promite bucurie. Dar oare nu-i minciună? Nu-i gând ascuns? O ipocrizie? În același timp aud susurul cuminte al întunericului din care vin. Nu pot hotărî.
Mă atrage din ce în ce mai mult absurdul negru, neantul din fața mea, dar simt că sunt legată de lumea mea, lumea umană de care m-am săturat.
Vreau libertate, nu mai vreau falsitate și prostie…