Chemare

Privirea nopții mă apasă. Cad spre infinit. Mă pierd în valurile disperării. Aud șoaptele vântului. Mă cheamă spre el, spre etern. Văd marginea prăpastiei. Să sar, să nu sar? Să mă feresc de destin, de necunoscut? De o lume nouă? Sau mai bine să rămân în lumea mea mizeră? Să trăiesc doar cu gândul unui mâine mai bun. Să visez doar la clipe mai luminate, la vise feciorelnice. Aud muzica ploii cum mă cheamă. Neantul mă așteaptă. Dar refuz să pășesc. Refuz să fac pasul ce-mi poate schimba viața mediocră. Mi-e frică de schimbare. Dar jumătate din mine cere cu disperare căderea, prăbușirea de pe stâncă. Jumătate din mine vrea schimbarea. Vrea să cunoască abisul și misterul său. Nu-i pasă de necunoscut. Nu-i pasă de marele întuneric ce pândește după colț. Îi pasă doar de ea și privește doar înainte. Înainte, adică în jos. Dar cealaltă jumătate? Oare nu e destul de bună viața asta pentru ea, pentru mine, pentru noi? De ce să tind spre mai mult? Mai mult înseamnă automat mai greu, mai tainic, mai imprevizibil. De care parte să ascult? Să mă arunc de bună voie în valurile nebuniei sau să stau cuminte pe țărmul prostiei? Până soarta mea va fi hotărâtă, până mintea mea va hotărî, până unalta sunt blocată între două lumi. Lumea curentă și destin, între gheață și foc, între trandafiri și fum. Nu traies în niciuna din lumi. Trăiesc la granița celor două. E bine, dar în curând nu va mai fii graniță. Încotro să pășesc? Aud muzica neantului cum mă cheamă. Un cântec dulce melodios. Promite bucurie. Dar oare nu-i minciună? Nu-i gând ascuns? O ipocrizie? În același timp aud susurul cuminte al întunericului din care vin. Nu pot hotărî.
Mă atrage din ce în ce mai mult absurdul negru, neantul din fața mea, dar simt că sunt legată de lumea mea, lumea umană de care m-am săturat.
Vreau libertate, nu mai vreau falsitate și prostie…