În căutarea fericirii.

Spunea Brâncuși „ Când nu mai suntem copii, suntem deja morți”. Într-adevăr, totul se sfârșește într-un fel odată cu copilăria. Viața e un joc. Și cine se pricepe mai bine la joacă decât un copil? Nu, nu putem rămâne fizic copii. E imposibil. Dar mintea noastră poate. Asta nu înseamnă să nu recunoști viața și responsabilitățile ei. Trebuie să știi să gândești probleme de „om mare” cu minte de copil. Căci mintea copiilor este cea mai pură, cea mai sinceră și cea mai curioasă. Iar aceste trei calități pot fi esențiale în rezolvarea problemelor de zi cu zi. Curiozitatea nu strică. Cel puțin curiozitatea copilăriei. E bine să fi curios să descoperi. E sunt curioasă să descopăr cum funcționează Lumea. Ce e cu noi oamenii pe Pământ? O întrebare la care oamenii vor căuta mulți ani de acum încolo răspuns și probabil nu-l vor afla vreodată. Dar, poate, punându-se în mintea unui copil se vor apropia mai mult de răspuns. Răspuns. Ce e defapt răspunsul. Întreaga noastră viață se desfășoară în căutarea unui răspuns. Sau în căutarea fericirii. E tot una. Răspunsul ne aduce fericire. Întreaga noastră existență, acest joc de teatru pe scena Lumii nu este decât o continuă alergare după idealuri. De ce alergăm mereu după imposibil? Probabil e de vină „imposibilul” în sine. Suntem cumva atrași de imposibilitate și de tot ceea ce ne e restricționat…

Ce repede trece timpul! Unde se grăbește? Dacă oricum timpul e infinit, de ce aleargă în continuare. Oricum nu va avea vreun sfârșit. Sau oare va avea?… M-am trezit într-o zi că nu mai sunt copil, că nu mai gândesc ca un copil. Am început să realizez că există lucruri mai important; că nimeni nu poate scăpa de responsabilități. Am început să cred doar în realitate și rațiune. Imaginația a devenit doar o unealtă de desfătare a minții, căci visele nu mai sunt toate realizabile. Mi-am pierdut veselia pe drumul vieții. Mintea mea refuză ca eu să mai fiu tratată ca un copil neajutorat și îi dau dreptate. Vreau să demonstrez că mă pot descurca și singură. Vreau libertate, dar mi-e frică de această libertate. Mi-e frică că, prin această libertate, mă autolimitez. Ce ciudat! Însăși libertatea e o responsabilitate! Nu vreau să rănesc pe nimeni și nimic, dar uneori aceasta este singura cale pe care eu pot înainta. Încerc să nu regret nimic din ceea ce fac, deoarece regretele mă vor abate din drumul meu și o voi lua pe un drum greșit. Regretele aduc tristețe, iar eu caut fericirea. Tudor Chirilă spunea: „Fericirea nu se atinge niciodată, dar în căutarea ei merită să alergi toată viața”.